Prezumţia de neputinţă

Un argument pe care l-am întâlnit de mai multe ori în discuţiile legate de şcoală este acela cum că în lipsa unor experţi pregătiţi în mod special pentru a educa, copiii nu ar fi în stare să înveţe. Pentru a putea învăţa matematică trebuie neapărat cineva care a studiat integrale şi spaţii vectoriale vreo câţiva ani de zile, pentru istorie cineva care a citit câţiva zeci sau sute de metri de rafturi de tratate istorice, şi aşa mai departe.

Ei bine, în ce mă priveşte am o altă părere.

În primul rând, aş observa că copiii sunt nişte excelente "maşini de învăţat". În primii lor ani de viaţă (înainte de a ajunge să aibă contact cu vreun învăţător sau profesor -- experţii din paragraful de mai sus), reuşesc să înveţe o mulţime de lucruri -- de la mersul pe jos, până la o limbă, uneori chiar citit sau numărat. Mai mult, toate aceste lucruri le învaţă fără să aibă vreo motivaţie externă (negativă -- ameninţări, sau pozitivă -- premii); pur şi simplu le învaţă din dorinţa de a se integra în lumea pe care o observă în jurul lor (cea a adulţilor). În plus, ceea ce învaţă acum nu vor mai uita niciodată.

Cât de departe poate să meargă genul acesta de învăţat? N-aş ştii să zic, dar nu văd de ce ar trebui să aibă vreo limită undeva. Pot doar să speculez că cu cât mediul în care trăieşte copilul este mai variat şi îl expune la experienţe diverse, cu atât copilul va învăţa mai multe în acest mod.

În orice caz, sunt sigur că "cei trei R" (Reading, wRiting, aRithmetic; adică: citit, scris şi socotit) pot fi însuşiţi în acest mod fără probleme. Or, aceste trei lucruri sunt considerate ca fiind baza peste care se poate clădi orice altceva, de la biologie şi geografie, la matematici avansate şi fizică.

Cu alte cuvinte, trecerea de la citit, scris şi socotit la fizica cuantică se poate face (dacă există suficientă voinţă şi interes) prin efort propriu: auto-didact. (De fapt, toţi cei care au descoperit ceva trebuie că de la un moment dat au fost auto-didacţi, pentru simplul motiv că nu aveau de la cine să înveţe ceea ce urmau să descopere.) Nu e neapărat uşoară această trecere (de fapt, sigur nu e) şi nici rapidă, dar e posibilă.

N-am nici o problemă în a admite că vor fi foarte puţine cazuri în care se va ajunge la studiul fizicii cuantice (sau a oricărui alt subiect avansat) doar printr-un efort individual. (În definitiv, sunt doar câţiva Einsteini pe planetă :-).)

Deasemenea, n-am nici o problemă în a admite că accesul la o persoană (sau mai multe) care au deja cunoştinţe temeinice în domeniul care interesează, nu ar fi un avantaj deosebit. Ar fi. (Şi-mi vine-n minte zicala: Cine nu are bătrâni, să-şi cumpere.) Dar, mai întâi trebuie să existe interesul în a avea acces la respectiva persoana (i.e. expertul). (Şi nu invers: vine expertul şi mă tot bate la cap cu ce ştie el, doar-doar o să devin şi eu interesat în ceea ce ştie. N-o să devin; tocmai pentru că mă bate la cap.)

Eu cred că-ntr-o relaţie discipol-maestru (elev-profesor), partea activă trebuie să fie discipolul (elevul). Acesta trebuie să iniţieze discuţiile, să pună întrebările, să caute răspunsurile. S-ar putea să nu pună cele mai potrivite întrebări, s-ar putea să nu dirijeze discuţiile pe calea cea mai directă -- şi ce dacă? Important este să fie implicat în căutare, în procesul de instruire, şi nu să fie o piesă pasivă într-un proces care se derulează indiferent de acţiunile sale.

Rolul maestrului (profesorului) nu e nici el tocmai banal. Principala calitate a acestuia trebuie să fie răbdarea; trebuie să fie capabil să aştepte momentul în care discipolul este receptiv la ceea ce are să-i spuna. Din momentul în care învăţăcelul "se deschide" nu-i mai trebuie decât tact în a dirija curiozitatea acestuia înspre lucruri provocătoare, capabile să menţină aprins interesul manifestat.

În sfârşit, tind să cred că e oarecum puţin important ca maestrul să fie în stare să răspundă la orice întrebare; decât să fie o enciclopedie ambulantă, mai bine să fie capabil să caute el însuşi răspunsurile pe care nu le ştie. (Ceea ce, desigur, ar însemna ca în prealabil să admită faptul că nu le ştie pe toate.)

Da' să revin, că încep să mă depărtez prea mult de la ipoteza iniţială. Aceea cum că copiii sunt incapabili să înveţe singuri. Eu cred că sunt foarte capabili (au, în definitiv, mai mulţi neuroni decât adulţii :-)), şi foarte bine pregătiţi (curioşi, nu-i aşa?) pentru a învăţa. Pentru "a-şi da drumu'" e nevoie de o iniţiere (i.e. citit, scris, socotit) ce poate fi oferită cu succes de marea majoritate a persoanelor adulte (şi nu numai; foarte mulţi copii i-ar putea învăţa pe alţii). Singurul lucru care trebuie făcut e să avem grijă să nu le omorâm interesul pentru lumea care-i înconjoară; iar pentru asta nu e nevoie de experţi.