Citeam pe un alt blog despre modul în care s-a organizat Bacalaureatul în România anului 2007. Pe scurt: datorită scandalurilor din anii precedenţi, Ministerul de resort a decis să încerce o metodă nouă -- publicarea în prealabil, pentru fiecare probă în parte, a 100 de subiecte posibile, urmând ca unul dintre ele (tras la sorţi în ziua cu pricina) să devină chiar subiectul examenului.
Zis si făcut.După umila mea părere, o metodă mai potrivită ar fi fost greu de găsit. Şi spun potrivită nu pentru că ar fi o metodă bună, ci pentru că îmi pare a fi o metodă care cadrează perfect cu întreaga filozofie a unui sistem de învăţământ bazat pe testare şi notare (cum este cel public din România, dar şi din multe alte locuri). Simplificând puţin, treburile stau cam aşa:
- Se parcurge un material oarecare ("lecţiile");
- Se susţine o testare (lucrare, teză, examen);
- Se acordă note în funcţie de cât de apropiate sunt răspunsurile date în timpul testării de explicaţiile oferite pe parcursul lecţiilor.
Pe durata celor 12 ani necesari până la absolvirea liceului, elevii trec de câteva sute de ori prin acest ciclu, repetându-l până la punctul în care confundă învăţatul cu acest ritual.
În ce mă priveşte, principala critică pe care o am la adresa acestei metode este faptul că ea nu indică mare lucru. Nu arată nici ce ştiu elevii, nici ce nu ştiu aceştia. Singurul lucru pe care-l arată este cât de bine reuşesc să reproducă o sumedenie de fapte prezentate anterior. Adică o testare a memoriei (cel mai adesea, a celei de scurtă durată).
Un lucru pe care sigur nu îl testează este cum s-ar descurca elevii într-o situaţie nouă, imprevizibilă. Ce fac atunci când sunt în "teritoriu necunoscut"? Cum fac trecerea de la "nu ştiu cum" la "aşa se poate"? Cum îşi stăpânesc panica faţă de ceea ce nu ştiu? Cum caută? Cum descoperă? Cum selectează? Cum decid? Cum ştiu când să se oprească şi când să continue? Cum întreabă? Cum răspund? Cum află ceea ce îi interesează?
Şcoala nu are cum să pregătească elevii în această direcţie pentru că îi menţine în permanenţă în zona faptelor cunoscute, şi nu le crează oportunităţi pentru descoperiri veritabile. Puţinele experienţe de laborator nu sunt niciodată la voia întâmplării -- se ştie întotdeauna exact ceea ce trebuie obţinut până la sfârşitul orei.
Ei bine, în viaţa reală (adică în ceea ce se întâmplă în afara şcolii) aproximativul, aleatorul, schimbarea perpetuă sunt factori de care te loveşti la tot pasul. A înţelege înseamnă mai degrabă a căuta şi a comunica, decât a-ţi aminti. E mai puţin important să ştii multe şi de toate, cât să fi în stare să găseşti ceea ce ai nevoie, când ai nevoie.
Din câte pot să-mi dau seama, şcoala zilelor noastre continuă să se concentreze pe un scenariu în care contează cantitatea de informaţie înregistrată şi calitatea reproducerii acesteia. E suficient să fii capabil în a-ţi aminti rezolvările a 100 de subiecte pentru a obţine o notă cu două cifre. Nu e neapărat uşor, însă e doar un efort de memorie. Un fel de "Luceafărul" mai lung, mai fără rimă şi fără noimă.
Agilitatea şi viteza de mişcare într-o lume necunoscută (dar îmbibată de tehnologii informaţionale) sunt abilităţi care vor trebui învăţate altundeva. Şi d-aia, eu le-aş numi competenţe necoplanare (cu şcoala).
