luni, 10 decembrie 2007

Cu cât Guvernul cheltuie mai mult,...

... cu atât mai puţină libertate avem."

În original:
"We need to understand that the more government spends, the more freedom is lost. (Hon. Ron Paul before the US House of Representatives; March 25, 2004)

Interesant mod de-a pune în evidenţă relaţia dintre Stat şi libertăţile individuale, nu-i aşa? Mă (te?) pune pe gânduri...


ps/ Ron Paul e, pentru mine cel puţin, o figură cu totul aparte în peisajul politic american. (Vezi: 'dolarii Ron Paul', clipurile de pe YouTube.com, & so on.) Cum pot Ron Paul şi George Bush Jr. să aibă loc în acelaşi partid e o mică minune în sine :-)...

Blackle: un Google mai întunecat

Cine vrea să folosească situri cu fundal negru? Probabil nu foarte mulţi, datorită conotaţiilor negative asociate cu această culoare.

Şi totuşi, unii sunt de părere că există un motiv [detalii] pentru ca Google să treacă la folosirea negrului pe post de fundal: economii de energie. Aşa că până s-o facă Google, au făcut-o alţii: Blackle.

În ce mă priveşte, nu cred că o să înlocuiesc Google cu Blackle (poate pe când va să existe şi iBlackle, "oglinda întunecată" a lui iGoogle), dar cred că aş încerca cu "Blackle-themed Google" pentru o vreme. (Hmm, oare se pot adăuga teme în iGoogle? Oferta actuală include "Tea House", "City Scape" şi alte opţiuni care nu-mi par deloc interesante.)

vineri, 2 noiembrie 2007

Şi totuşi, (cum) se-nvârte?

Spinning Woman
La prima vedere (a imaginii de mai sus) -- unii o văd învârtându-se în sensul acelor de ceasornic; alţii o văd învârtindu-se invers. Majoritatea o văd, mai apoi, schimbându-şi direcţia de rotaţie -- când într-un sens, când într-altul.

Ce anume dă sensul de rotaţie? Nu ştiu. Explicaţia care însoţea imaginea zice că depinde de jumătatea creierului care este mai activă în momentul vizualizării:
  • Dacă imaginea se învârte în sensul acelor de ceasornic, atunci jumătatea dreaptă iţi este mai activă momentan;
  • Altfel, cealaltă jumătate.
În ce mă priveşte, de regulă văd o rotaţie în sensul invers acelor de ceasornic. Tu cum vezi?

(ps/ S-ar putea să te intereseze şi ce spune Matthew Lewis despre subiectul ăsta.)

miercuri, 24 octombrie 2007

Here We Are

...
Time and again I'm at the end of my rope
And I feel life's a joke that I've been sharing with you
...
( Lyrics | Music )

marți, 2 octombrie 2007

Prezumţia de imaturitate

Numa' ce-am citit un lung articol despre o adolescentă care la 17 ani a reuşit să pună pe picioare o afacere de milioane (în dolari americani) pornind la drum cu un singur atu: pasiunea pentru ceva (în acest caz, design web).

Ca în alte poveşti de succes americane şi aceasta conţine episodul cu abandonul scolar -- numai că de data aceasta nu este vorba de abandonarea unei universităţi sau colegiu, ci de renunţarea la liceu. (Cel puţin la cursurile de zi; articolul spune ceva despre cursuri online şi obţinerea unei diplome de colegiu.)

O parte mai puţin întâlnită însă în alte poveşti este cea cu interferenţa Statului în viaţa privată atunci când nu este cazul s-o facă. În marea sa inţelepciune, Statul (american) consideră că tânăra din poveste este, ei bine, prea tînără pentru a fi în măsură să-şi gestioneze banii pe care singură i-a câştigat. Vedeţi 'mneavoastră, în viziunea legiutorilor, abia de la 18 ani în sus este cineva capabil să administreze un capital semnificativ.

Ei bine, în viziunea mea, este doar un alt exemplu despre cum "lumea oamenilor mari" (i.e. Statul, prin legiuitorii săi) eşuează în mod lamentabil să recunoască diversitatea caracterului uman -- procesul de maturizare nu este ceva ce se întâmplă la fix 18 ani pentru toată lumea. (La fel cum cititul şi scrisul nu este ceva ce în mod obligatoriu trebuie să fie însuşit la fix şase sau şapte ani.)

Ashley, subiectul articolului pomenit, este în mod evident o tânără capabilă să ia decizii chibzuite; faptul că a fost în măsură să pună pe picioare o afacere o dovedeşte cu prisosinţă. Cu toate astea, trebuie să ceară aprobare pentru cheltuirea banilor pe care singură i-a ciştigat. În faţa pasiunii şi eforturilor pe care le depune, societatea --prin legile sale-- îi răspunde arogant: Eşti prea mică! Mai trebuie sa cresti!

Aş zice că are tot dreptul din lume să se-ntrebe dacă merită să crească într-o astfel de lume.


ps/ Îmi place şi cum se termină articolul:
"Just a 17-year-old and her big dreams in a pink, pink, pink world full of promise. And if they don't come true? Well, there's always college."

("Doar o tânără de 17 ani şi visele ei mari într-o lume roz, roz, roz şi plină de promisiuni. Şi dacă nu se realizează [visele]? Ei bine, şcoala va fi tot acolo.")

joi, 26 iulie 2007

Citatul zilei (Benjamin Franklin)

"Tell me and I forget, teach me and I remember, involve me and I learn."

Traducerea (şi adaptarea):
"Spune-mi şi am să uit, învaţă-mă şi am să-mi amintesc, implică-mă şi am să-nvăţ."

Un comentariu suplimentar:
În şcoală, de ce le mai multe ori mi s-a spus, uneori am fost învăţat, şi aproape niciodată n-am fost implicat.

Şi-o-ntrebare:
Experienţa ta care a fost?

marți, 24 iulie 2007

Citatul zilei (George Bernard Shaw)

"The only time my education was interrupted was when I was in school."

Traducerea (şi adaptarea):
"Singura dată când educaţia mi-a fost întreruptă e când am fost în şcoală."

duminică, 15 iulie 2007

Alternative Schools in GTA

Here's a list of free/alternative schools in the Greater Toronto Area. I will update it as I find out about new ones (so if you know of any that are not in the list, please drop me a line):

marți, 3 iulie 2007

Competenţe necoplanare

Citeam pe un alt blog despre modul în care s-a organizat Bacalaureatul în România anului 2007. Pe scurt: datorită scandalurilor din anii precedenţi, Ministerul de resort a decis să încerce o metodă nouă -- publicarea în prealabil, pentru fiecare probă în parte, a 100 de subiecte posibile, urmând ca unul dintre ele (tras la sorţi în ziua cu pricina) să devină chiar subiectul examenului. Zis si făcut.

După umila mea părere, o metodă mai potrivită ar fi fost greu de găsit. Şi spun potrivită nu pentru că ar fi o metodă bună, ci pentru că îmi pare a fi o metodă care cadrează perfect cu întreaga filozofie a unui sistem de învăţământ bazat pe testare şi notare (cum este cel public din România, dar şi din multe alte locuri). Simplificând puţin, treburile stau cam aşa:
  1. Se parcurge un material oarecare ("lecţiile");
  2. Se susţine o testare (lucrare, teză, examen);
  3. Se acordă note în funcţie de cât de apropiate sunt răspunsurile date în timpul testării de explicaţiile oferite pe parcursul lecţiilor.
Pe durata celor 12 ani necesari până la absolvirea liceului, elevii trec de câteva sute de ori prin acest ciclu, repetându-l până la punctul în care confundă învăţatul cu acest ritual.

În ce mă priveşte, principala critică pe care o am la adresa acestei metode este faptul că ea nu indică mare lucru. Nu arată nici ce ştiu elevii, nici ce nu ştiu aceştia. Singurul lucru pe care-l arată este cât de bine reuşesc să reproducă o sumedenie de fapte prezentate anterior. Adică o testare a memoriei (cel mai adesea, a celei de scurtă durată).

Un lucru pe care sigur nu îl testează este cum s-ar descurca elevii într-o situaţie nouă, imprevizibilă. Ce fac atunci când sunt în "teritoriu necunoscut"? Cum fac trecerea de la "nu ştiu cum" la "aşa se poate"? Cum îşi stăpânesc panica faţă de ceea ce nu ştiu? Cum caută? Cum descoperă? Cum selectează? Cum decid? Cum ştiu când să se oprească şi când să continue? Cum întreabă? Cum răspund? Cum află ceea ce îi interesează?

Şcoala nu are cum să pregătească elevii în această direcţie pentru că îi menţine în permanenţă în zona faptelor cunoscute, şi nu le crează oportunităţi pentru descoperiri veritabile. Puţinele experienţe de laborator nu sunt niciodată la voia întâmplării -- se ştie întotdeauna exact ceea ce trebuie obţinut până la sfârşitul orei.

Ei bine, în viaţa reală (adică în ceea ce se întâmplă în afara şcolii) aproximativul, aleatorul, schimbarea perpetuă sunt factori de care te loveşti la tot pasul. A înţelege înseamnă mai degrabă a căuta şi a comunica, decât a-ţi aminti. E mai puţin important să ştii multe şi de toate, cât să fi în stare să găseşti ceea ce ai nevoie, când ai nevoie.

Din câte pot să-mi dau seama, şcoala zilelor noastre continuă să se concentreze pe un scenariu în care contează cantitatea de informaţie înregistrată şi calitatea reproducerii acesteia. E suficient să fii capabil în a-ţi aminti rezolvările a 100 de subiecte pentru a obţine o notă cu două cifre. Nu e neapărat uşor, însă e doar un efort de memorie. Un fel de "Luceafărul" mai lung, mai fără rimă şi fără noimă.

Agilitatea şi viteza de mişcare într-o lume necunoscută (dar îmbibată de tehnologii informaţionale) sunt abilităţi care vor trebui învăţate altundeva. Şi d-aia, eu le-aş numi competenţe necoplanare (cu şcoala).

joi, 14 iunie 2007

Citatul zilei (John Holt)

"Learning is not the product of teaching. Learning is the product of the activity of learners."

Traducerea (şi adaptarea):
"Învăţatul nu e un produs al activităţii profesorilor. Învăţatul e un produs al activităţii celor care-nvaţă."

miercuri, 13 iunie 2007

Prezumţia de neputinţă

Un argument pe care l-am întâlnit de mai multe ori în discuţiile legate de şcoală este acela cum că în lipsa unor experţi pregătiţi în mod special pentru a educa, copiii nu ar fi în stare să înveţe. Pentru a putea învăţa matematică trebuie neapărat cineva care a studiat integrale şi spaţii vectoriale vreo câţiva ani de zile, pentru istorie cineva care a citit câţiva zeci sau sute de metri de rafturi de tratate istorice, şi aşa mai departe.

Ei bine, în ce mă priveşte am o altă părere.

În primul rând, aş observa că copiii sunt nişte excelente "maşini de învăţat". În primii lor ani de viaţă (înainte de a ajunge să aibă contact cu vreun învăţător sau profesor -- experţii din paragraful de mai sus), reuşesc să înveţe o mulţime de lucruri -- de la mersul pe jos, până la o limbă, uneori chiar citit sau numărat. Mai mult, toate aceste lucruri le învaţă fără să aibă vreo motivaţie externă (negativă -- ameninţări, sau pozitivă -- premii); pur şi simplu le învaţă din dorinţa de a se integra în lumea pe care o observă în jurul lor (cea a adulţilor). În plus, ceea ce învaţă acum nu vor mai uita niciodată.

Cât de departe poate să meargă genul acesta de învăţat? N-aş ştii să zic, dar nu văd de ce ar trebui să aibă vreo limită undeva. Pot doar să speculez că cu cât mediul în care trăieşte copilul este mai variat şi îl expune la experienţe diverse, cu atât copilul va învăţa mai multe în acest mod.

În orice caz, sunt sigur că "cei trei R" (Reading, wRiting, aRithmetic; adică: citit, scris şi socotit) pot fi însuşiţi în acest mod fără probleme. Or, aceste trei lucruri sunt considerate ca fiind baza peste care se poate clădi orice altceva, de la biologie şi geografie, la matematici avansate şi fizică.

Cu alte cuvinte, trecerea de la citit, scris şi socotit la fizica cuantică se poate face (dacă există suficientă voinţă şi interes) prin efort propriu: auto-didact. (De fapt, toţi cei care au descoperit ceva trebuie că de la un moment dat au fost auto-didacţi, pentru simplul motiv că nu aveau de la cine să înveţe ceea ce urmau să descopere.) Nu e neapărat uşoară această trecere (de fapt, sigur nu e) şi nici rapidă, dar e posibilă.

N-am nici o problemă în a admite că vor fi foarte puţine cazuri în care se va ajunge la studiul fizicii cuantice (sau a oricărui alt subiect avansat) doar printr-un efort individual. (În definitiv, sunt doar câţiva Einsteini pe planetă :-).)

Deasemenea, n-am nici o problemă în a admite că accesul la o persoană (sau mai multe) care au deja cunoştinţe temeinice în domeniul care interesează, nu ar fi un avantaj deosebit. Ar fi. (Şi-mi vine-n minte zicala: Cine nu are bătrâni, să-şi cumpere.) Dar, mai întâi trebuie să existe interesul în a avea acces la respectiva persoana (i.e. expertul). (Şi nu invers: vine expertul şi mă tot bate la cap cu ce ştie el, doar-doar o să devin şi eu interesat în ceea ce ştie. N-o să devin; tocmai pentru că mă bate la cap.)

Eu cred că-ntr-o relaţie discipol-maestru (elev-profesor), partea activă trebuie să fie discipolul (elevul). Acesta trebuie să iniţieze discuţiile, să pună întrebările, să caute răspunsurile. S-ar putea să nu pună cele mai potrivite întrebări, s-ar putea să nu dirijeze discuţiile pe calea cea mai directă -- şi ce dacă? Important este să fie implicat în căutare, în procesul de instruire, şi nu să fie o piesă pasivă într-un proces care se derulează indiferent de acţiunile sale.

Rolul maestrului (profesorului) nu e nici el tocmai banal. Principala calitate a acestuia trebuie să fie răbdarea; trebuie să fie capabil să aştepte momentul în care discipolul este receptiv la ceea ce are să-i spuna. Din momentul în care învăţăcelul "se deschide" nu-i mai trebuie decât tact în a dirija curiozitatea acestuia înspre lucruri provocătoare, capabile să menţină aprins interesul manifestat.

În sfârşit, tind să cred că e oarecum puţin important ca maestrul să fie în stare să răspundă la orice întrebare; decât să fie o enciclopedie ambulantă, mai bine să fie capabil să caute el însuşi răspunsurile pe care nu le ştie. (Ceea ce, desigur, ar însemna ca în prealabil să admită faptul că nu le ştie pe toate.)

Da' să revin, că încep să mă depărtez prea mult de la ipoteza iniţială. Aceea cum că copiii sunt incapabili să înveţe singuri. Eu cred că sunt foarte capabili (au, în definitiv, mai mulţi neuroni decât adulţii :-)), şi foarte bine pregătiţi (curioşi, nu-i aşa?) pentru a învăţa. Pentru "a-şi da drumu'" e nevoie de o iniţiere (i.e. citit, scris, socotit) ce poate fi oferită cu succes de marea majoritate a persoanelor adulte (şi nu numai; foarte mulţi copii i-ar putea învăţa pe alţii). Singurul lucru care trebuie făcut e să avem grijă să nu le omorâm interesul pentru lumea care-i înconjoară; iar pentru asta nu e nevoie de experţi.

marți, 12 iunie 2007

Euforie la preşedinţie

Cu ceva mai bine de o lună în urmă Nicolas Sarkozy a fost ales preşedinte al Franţei. După toate aparenţele se pare că încă mai sărbătoreşte evenimentu'. Nu că asta ar conta în vreun fel, da' e destul de haios să vezi ditamai preşedintele Franţei încercând să facă pe seriosu' în faţa jurnaliştilor...

ps/ Pe vremea când era preşedintele Rusiei, Boris Elţin a avut şi el parte de momente vesele. Spre deosebire de Sarkozy însă, Boris avea şi momente de umor intenţionat şi veritabil.

luni, 11 iunie 2007

Citatul zilei (Tammy Takahashi)

Din blogosferă luată, şi-napoi la bloguri dată:
"Don’t try to put more time in your life, put more life in your time."


Care, într-o traducere aproximativă (şi poate nu cea mai bună), ar vrea să fie:
"Nu te chinui s-adaugi timp vieţii tale, mai bine încearcă să pui viaţă în timpul pe care-l ai."

O chestiune de focus, s-ar putea zice.

Oricum, merită citită întreaga intrare de jurnal (e-n limba engleză) -- adaugă puţin context la citat, care nu e neapărat intuibil dacă e să mă uit doar la fraza de încheiere.


ps/ Din acelaşi jurnal: "As a variable, time is a constant." (Ca şi variabilă, timpul e constant.) Parcă şi văd cum s-ar scrie asta în C++ :-)...

vineri, 8 iunie 2007

Curiozitatea. Nu a mea.

[Material revizuit şi republicat pe Educaţie Liberă. Eventualele comentarii ar fi mai bine să fie făcute acolo.]

Preambul

În urmă cu ciţiva ani am auzit de posibilitatea de a şcoli copiii acasă (home-schooling). Atunci, n-am dat prea mare atenţie ideii. În urmă cu vreo câteva luni, cu nu mai ştiu ce ocazie, m-am lovit din nou de ea. De data aceasta am avut un motiv să fiu ceva mai receptiv. Aşa că m-am pus şi am citit cărţi şi jurnale, şi am încercat discuţii cu diverşi pe marginea subiectului. Când discuţiile se transformau în polemică (de regulă), mă situam invariabil de partea celor care găsesc nepotrivit şcolitul instituţionalizat şi deci, ca o consecinţă, în favoarea şcolitului acasă.

Mitul pasivităţii
Sunt multe argumentele care pot apare într-o astfel de polemică (posibil să revin asupra unora cu alte ocazii). Unul care m-a surprins în mod considerabil este afirmaţia --susţinută de cei care preferă şcolile aşa cum sunt ele acuma-- cum că, lăsaţi "de capul lor" (adică fără o autoritate care să le dicteze ce să facă şi ce nu) majoritatea copiilor vor alege să facă nimic. Sau ceva foarte apropiat de nimic. Exemplele invocate erau ceva de genul: "au să joace fotbal din zori şi până-n seară", "au să se uite 20 de ore/zi la filme cu pac-pac", "au să stea numai la calculator, pe Internet". Cu alte cuvinte, se afirma cu tărie că copiii nu vor arăta nici un fel de interes pentru vreo activitate din care ar putea învăţa ceva, ci vor intra într-o stare de pasivitate absolută şi perpetuă ("coach potato" îmi vine în minte). O astfel de "libertate" (i.e. aceea de a nu fi obligat să mergi la şcoală) ar duce inevitabil la crearea unor indivizi inadaptaţi social, incapabili să-şi câştige pâinea de zi cu zi, o povară pentru "clasa muncitoare/gânditoare" (care ar trebui să-i susţină prin plata unor taxe sporite).

Ei bine, mie unu' îmi pare că un astfel de argument e greşit din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, pentru că e ignorată în totalitate curiozitatea înnăscută a copiilor.

Copiii sunt curioşi şi dornici să afle cât mai multe despre lumea care-i înconjoară. Sunt activi şi caută să înţeleagă lumea în care trăiesc. E o atitudine pe care o au încă de la naştere. (Bunăoară, ai văzut vreodată un prunc ce se opreşte din plâns în momentul când aude un sunet nou? I-ai văzut privirea, iscoditoare, poate încărcată încă de lacrimi, ce pare să întrebe: "Asta ce mai e?") Şi e o atitudine care rămâne cu ei cel puţin atâta timp cât încă nu au de a face cu o instituţie creată special pentru ca să-i înveţe.

În al doilea rând, chiar presupunând că unii copii vor ajunge într-o pasă pasivă, neinteresaţi de ceea ce se petrece în jurul lor, eu unu' nu cred că asta poate să devină o stare permanentă. Poate va ţine o zi, două, zece, da' până la urmă ceva o să-l scoată din inerţie, ceva sau cineva o să-i reaprindă interesul şi pofta de viaţă. După care, nu mai trebuie decât să nu-i stăm în cale, să-l lăsăm să evolueze înspre ceea ce interesul îl poartă.

În sfârşit, faptul că unii copii tind să-şi petreacă foarte mult timp făcând o activitate oarecare (fotbal, televizor, Internet, stat la soare-n curtea casei) nu e o dovadă că respectivul copil e o cauză pierdută. În ce mă priveşte, nu mi-aş face aşa mari probleme pentru că ştiu că e ceva trecător, o "modă". După o săptămână, o lună sau un an o să-şi găsească alt hobby, o să-l consume altceva. Sunt convins că acumularea de cunoştinţe e ceva ce nu se întâmplă liniar, ci în salturi, aşa că faptul că la un moment dat un copil manifestă un interes imens pentru un domeniu sau altul l-aş vedea mai degrabă ca un lucru bun -- pentru că atunci ar învăţa o groază cu privire la ceea ce-l preocupă; când va trece la următoarea pasiune, o să înveţe altceva, şi tot aşa.

În loc de încheiere
Mai suspectez un lucru: dacă este ceva pe planeta asta care poate transforma copiii în făcători-de-nimic, atunci în mod cert ceva-ul acela e şcoala (sau părinţii; dar aceştia într-o măsură mai mică). Şi asta pentru că şcoala e cea care se interpune în curiozitatea naturală a copiilor, este cea care vine şi spune: "Nu contează ce te interesează pe tine acum; singurul lucru care contează este ceea ce am decis noi că trebuie să te intereseze." Cu aşa o atitudine poţi foarte uşor să distrugi ceea ce există, în mod natural, în copii: curiozitatea.

joi, 7 iunie 2007

Întrebări interesante; răspunsuri şi mai şi

Se pare că cineva chiar reuşeşte să convingă o mulţime de înţelepţi să-i răspundă, din când în când, la întrebările pe care le are. Ce rezultă se poate vedea acilea: Edge: The World Question Center (în limba engleză).

ps/ Şi răspunsul care m-a făcut să ajung pe situl ăsta: No More Teacher's Dirty Looks.

vineri, 1 iunie 2007

Filme documentare

N-am timp să scriu acum (poate revin); doar atât: Spirit of Baraka.

Copiii văd, copiii fac

Tocmai am văzut un scurt filmuleţ cu titlul "Children see, children do" (Copiii văd, copiii fac). (Chit că doar engleză se aude in clipul video, nu prea contează; imaginile "vorbesc" mai bine decât o pot face cuvintele.)

E genul de imagini care te fac să-ţi aminteşti că copiii învaţă foarte multe de la cei pe care-i iau de model (părinţii, adesea). Şi că e bine să te gândeşti ce fel de model vrei să fi...

vineri, 25 mai 2007

Viaţa fără şcoală

Se poate trăi fără şcoală? Aşa e. Şi încă bine. :-) Ba chiar --m-aş risca a spune-- mai bine decât cu. Pentru cei pasionaţi de subiect, iată o sursă de inspiraţie excelentă (în limba engleză): Life Without School.

joi, 24 mai 2007

Bloguri, bloguri, bloguri...

Pun doar câteva link-uri şi promit că revin al'dat' să le organizez niţel:

Yep, blog on! :-)

ps/ Am început să folosesc Google Reader pe post de agregator de jurnale.

joi, 22 martie 2007

Fost-am dus de-acasă...

... şi mai sunt. :-)

Sincer, nu am multe a spune. Încă. Da' o să-mi vină inspiraţia. Şi transpiraţia. Şi, dacă mai apuc, respiraţia.

Şi-ncălecai pe-o şa... şi mă mai dusei niţel, aşa şi-aşa...