vineri, 8 iunie 2007

Curiozitatea. Nu a mea.

[Material revizuit şi republicat pe Educaţie Liberă. Eventualele comentarii ar fi mai bine să fie făcute acolo.]

Preambul

În urmă cu ciţiva ani am auzit de posibilitatea de a şcoli copiii acasă (home-schooling). Atunci, n-am dat prea mare atenţie ideii. În urmă cu vreo câteva luni, cu nu mai ştiu ce ocazie, m-am lovit din nou de ea. De data aceasta am avut un motiv să fiu ceva mai receptiv. Aşa că m-am pus şi am citit cărţi şi jurnale, şi am încercat discuţii cu diverşi pe marginea subiectului. Când discuţiile se transformau în polemică (de regulă), mă situam invariabil de partea celor care găsesc nepotrivit şcolitul instituţionalizat şi deci, ca o consecinţă, în favoarea şcolitului acasă.

Mitul pasivităţii
Sunt multe argumentele care pot apare într-o astfel de polemică (posibil să revin asupra unora cu alte ocazii). Unul care m-a surprins în mod considerabil este afirmaţia --susţinută de cei care preferă şcolile aşa cum sunt ele acuma-- cum că, lăsaţi "de capul lor" (adică fără o autoritate care să le dicteze ce să facă şi ce nu) majoritatea copiilor vor alege să facă nimic. Sau ceva foarte apropiat de nimic. Exemplele invocate erau ceva de genul: "au să joace fotbal din zori şi până-n seară", "au să se uite 20 de ore/zi la filme cu pac-pac", "au să stea numai la calculator, pe Internet". Cu alte cuvinte, se afirma cu tărie că copiii nu vor arăta nici un fel de interes pentru vreo activitate din care ar putea învăţa ceva, ci vor intra într-o stare de pasivitate absolută şi perpetuă ("coach potato" îmi vine în minte). O astfel de "libertate" (i.e. aceea de a nu fi obligat să mergi la şcoală) ar duce inevitabil la crearea unor indivizi inadaptaţi social, incapabili să-şi câştige pâinea de zi cu zi, o povară pentru "clasa muncitoare/gânditoare" (care ar trebui să-i susţină prin plata unor taxe sporite).

Ei bine, mie unu' îmi pare că un astfel de argument e greşit din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, pentru că e ignorată în totalitate curiozitatea înnăscută a copiilor.

Copiii sunt curioşi şi dornici să afle cât mai multe despre lumea care-i înconjoară. Sunt activi şi caută să înţeleagă lumea în care trăiesc. E o atitudine pe care o au încă de la naştere. (Bunăoară, ai văzut vreodată un prunc ce se opreşte din plâns în momentul când aude un sunet nou? I-ai văzut privirea, iscoditoare, poate încărcată încă de lacrimi, ce pare să întrebe: "Asta ce mai e?") Şi e o atitudine care rămâne cu ei cel puţin atâta timp cât încă nu au de a face cu o instituţie creată special pentru ca să-i înveţe.

În al doilea rând, chiar presupunând că unii copii vor ajunge într-o pasă pasivă, neinteresaţi de ceea ce se petrece în jurul lor, eu unu' nu cred că asta poate să devină o stare permanentă. Poate va ţine o zi, două, zece, da' până la urmă ceva o să-l scoată din inerţie, ceva sau cineva o să-i reaprindă interesul şi pofta de viaţă. După care, nu mai trebuie decât să nu-i stăm în cale, să-l lăsăm să evolueze înspre ceea ce interesul îl poartă.

În sfârşit, faptul că unii copii tind să-şi petreacă foarte mult timp făcând o activitate oarecare (fotbal, televizor, Internet, stat la soare-n curtea casei) nu e o dovadă că respectivul copil e o cauză pierdută. În ce mă priveşte, nu mi-aş face aşa mari probleme pentru că ştiu că e ceva trecător, o "modă". După o săptămână, o lună sau un an o să-şi găsească alt hobby, o să-l consume altceva. Sunt convins că acumularea de cunoştinţe e ceva ce nu se întâmplă liniar, ci în salturi, aşa că faptul că la un moment dat un copil manifestă un interes imens pentru un domeniu sau altul l-aş vedea mai degrabă ca un lucru bun -- pentru că atunci ar învăţa o groază cu privire la ceea ce-l preocupă; când va trece la următoarea pasiune, o să înveţe altceva, şi tot aşa.

În loc de încheiere
Mai suspectez un lucru: dacă este ceva pe planeta asta care poate transforma copiii în făcători-de-nimic, atunci în mod cert ceva-ul acela e şcoala (sau părinţii; dar aceştia într-o măsură mai mică). Şi asta pentru că şcoala e cea care se interpune în curiozitatea naturală a copiilor, este cea care vine şi spune: "Nu contează ce te interesează pe tine acum; singurul lucru care contează este ceea ce am decis noi că trebuie să te intereseze." Cu aşa o atitudine poţi foarte uşor să distrugi ceea ce există, în mod natural, în copii: curiozitatea.

2 comentarii:

Trice spunea...

nice try :), dar eu inca mai sunt parte activa in tabera adversa . Am crezut ca iti plac polemicile ...
"never trust anyone who doesn't have an opinion" John McEnroe - Roland Garros - 2007
;-)

Anonim spunea...

Mie imi place ideea de a face din propria casa o scoala. Ceea ce face o scoala buna nu este autoritatea dascalilor sau zarva din pauza (desi e atragatoare pentru un copil :p) sau faptul ca trebuie sa inveti un lucru doar pentru ca trebuie - fara argumente valabile. O scoala buna inseamna oameni bine pregatiti, care stiu sa starneasca imaginatia si curiozitatea celor mici, un mediu prietenos si flexibilitatea programului. Daca micutul meu vrea sa stea sa se uite la o animatie acum pentru 10 minute... ok, pentru ca sunt sigura ca mai tarziu nu va mai vrea sa se opreasca din cititul unei povesti sau din aflarea cauzelor iluziilor optice, de exemplu.
Faptul ca un copil nu va avea in jur alti 25-30, nu inseamna ca nu va reusi sa se integreze in societate sau nu va stii sa-si castige singur painea peste ani. La scoala se preda pentru o clasa intreaga, daca un copil nu a inteles... nu o sa stea nimeni sa-i explice in asa fel incat sa inteleaga. Daca invata acasa, cu siguranta acest lucru nu se va intampla.
Sunt multe de spus, dar ma opresc aici. Take care!