joi, 14 iunie 2007

Citatul zilei (John Holt)

"Learning is not the product of teaching. Learning is the product of the activity of learners."

Traducerea (şi adaptarea):
"Învăţatul nu e un produs al activităţii profesorilor. Învăţatul e un produs al activităţii celor care-nvaţă."

miercuri, 13 iunie 2007

Prezumţia de neputinţă

Un argument pe care l-am întâlnit de mai multe ori în discuţiile legate de şcoală este acela cum că în lipsa unor experţi pregătiţi în mod special pentru a educa, copiii nu ar fi în stare să înveţe. Pentru a putea învăţa matematică trebuie neapărat cineva care a studiat integrale şi spaţii vectoriale vreo câţiva ani de zile, pentru istorie cineva care a citit câţiva zeci sau sute de metri de rafturi de tratate istorice, şi aşa mai departe.

Ei bine, în ce mă priveşte am o altă părere.

În primul rând, aş observa că copiii sunt nişte excelente "maşini de învăţat". În primii lor ani de viaţă (înainte de a ajunge să aibă contact cu vreun învăţător sau profesor -- experţii din paragraful de mai sus), reuşesc să înveţe o mulţime de lucruri -- de la mersul pe jos, până la o limbă, uneori chiar citit sau numărat. Mai mult, toate aceste lucruri le învaţă fără să aibă vreo motivaţie externă (negativă -- ameninţări, sau pozitivă -- premii); pur şi simplu le învaţă din dorinţa de a se integra în lumea pe care o observă în jurul lor (cea a adulţilor). În plus, ceea ce învaţă acum nu vor mai uita niciodată.

Cât de departe poate să meargă genul acesta de învăţat? N-aş ştii să zic, dar nu văd de ce ar trebui să aibă vreo limită undeva. Pot doar să speculez că cu cât mediul în care trăieşte copilul este mai variat şi îl expune la experienţe diverse, cu atât copilul va învăţa mai multe în acest mod.

În orice caz, sunt sigur că "cei trei R" (Reading, wRiting, aRithmetic; adică: citit, scris şi socotit) pot fi însuşiţi în acest mod fără probleme. Or, aceste trei lucruri sunt considerate ca fiind baza peste care se poate clădi orice altceva, de la biologie şi geografie, la matematici avansate şi fizică.

Cu alte cuvinte, trecerea de la citit, scris şi socotit la fizica cuantică se poate face (dacă există suficientă voinţă şi interes) prin efort propriu: auto-didact. (De fapt, toţi cei care au descoperit ceva trebuie că de la un moment dat au fost auto-didacţi, pentru simplul motiv că nu aveau de la cine să înveţe ceea ce urmau să descopere.) Nu e neapărat uşoară această trecere (de fapt, sigur nu e) şi nici rapidă, dar e posibilă.

N-am nici o problemă în a admite că vor fi foarte puţine cazuri în care se va ajunge la studiul fizicii cuantice (sau a oricărui alt subiect avansat) doar printr-un efort individual. (În definitiv, sunt doar câţiva Einsteini pe planetă :-).)

Deasemenea, n-am nici o problemă în a admite că accesul la o persoană (sau mai multe) care au deja cunoştinţe temeinice în domeniul care interesează, nu ar fi un avantaj deosebit. Ar fi. (Şi-mi vine-n minte zicala: Cine nu are bătrâni, să-şi cumpere.) Dar, mai întâi trebuie să existe interesul în a avea acces la respectiva persoana (i.e. expertul). (Şi nu invers: vine expertul şi mă tot bate la cap cu ce ştie el, doar-doar o să devin şi eu interesat în ceea ce ştie. N-o să devin; tocmai pentru că mă bate la cap.)

Eu cred că-ntr-o relaţie discipol-maestru (elev-profesor), partea activă trebuie să fie discipolul (elevul). Acesta trebuie să iniţieze discuţiile, să pună întrebările, să caute răspunsurile. S-ar putea să nu pună cele mai potrivite întrebări, s-ar putea să nu dirijeze discuţiile pe calea cea mai directă -- şi ce dacă? Important este să fie implicat în căutare, în procesul de instruire, şi nu să fie o piesă pasivă într-un proces care se derulează indiferent de acţiunile sale.

Rolul maestrului (profesorului) nu e nici el tocmai banal. Principala calitate a acestuia trebuie să fie răbdarea; trebuie să fie capabil să aştepte momentul în care discipolul este receptiv la ceea ce are să-i spuna. Din momentul în care învăţăcelul "se deschide" nu-i mai trebuie decât tact în a dirija curiozitatea acestuia înspre lucruri provocătoare, capabile să menţină aprins interesul manifestat.

În sfârşit, tind să cred că e oarecum puţin important ca maestrul să fie în stare să răspundă la orice întrebare; decât să fie o enciclopedie ambulantă, mai bine să fie capabil să caute el însuşi răspunsurile pe care nu le ştie. (Ceea ce, desigur, ar însemna ca în prealabil să admită faptul că nu le ştie pe toate.)

Da' să revin, că încep să mă depărtez prea mult de la ipoteza iniţială. Aceea cum că copiii sunt incapabili să înveţe singuri. Eu cred că sunt foarte capabili (au, în definitiv, mai mulţi neuroni decât adulţii :-)), şi foarte bine pregătiţi (curioşi, nu-i aşa?) pentru a învăţa. Pentru "a-şi da drumu'" e nevoie de o iniţiere (i.e. citit, scris, socotit) ce poate fi oferită cu succes de marea majoritate a persoanelor adulte (şi nu numai; foarte mulţi copii i-ar putea învăţa pe alţii). Singurul lucru care trebuie făcut e să avem grijă să nu le omorâm interesul pentru lumea care-i înconjoară; iar pentru asta nu e nevoie de experţi.

marți, 12 iunie 2007

Euforie la preşedinţie

Cu ceva mai bine de o lună în urmă Nicolas Sarkozy a fost ales preşedinte al Franţei. După toate aparenţele se pare că încă mai sărbătoreşte evenimentu'. Nu că asta ar conta în vreun fel, da' e destul de haios să vezi ditamai preşedintele Franţei încercând să facă pe seriosu' în faţa jurnaliştilor...

ps/ Pe vremea când era preşedintele Rusiei, Boris Elţin a avut şi el parte de momente vesele. Spre deosebire de Sarkozy însă, Boris avea şi momente de umor intenţionat şi veritabil.

luni, 11 iunie 2007

Citatul zilei (Tammy Takahashi)

Din blogosferă luată, şi-napoi la bloguri dată:
"Don’t try to put more time in your life, put more life in your time."


Care, într-o traducere aproximativă (şi poate nu cea mai bună), ar vrea să fie:
"Nu te chinui s-adaugi timp vieţii tale, mai bine încearcă să pui viaţă în timpul pe care-l ai."

O chestiune de focus, s-ar putea zice.

Oricum, merită citită întreaga intrare de jurnal (e-n limba engleză) -- adaugă puţin context la citat, care nu e neapărat intuibil dacă e să mă uit doar la fraza de încheiere.


ps/ Din acelaşi jurnal: "As a variable, time is a constant." (Ca şi variabilă, timpul e constant.) Parcă şi văd cum s-ar scrie asta în C++ :-)...

vineri, 8 iunie 2007

Curiozitatea. Nu a mea.

[Material revizuit şi republicat pe Educaţie Liberă. Eventualele comentarii ar fi mai bine să fie făcute acolo.]

Preambul

În urmă cu ciţiva ani am auzit de posibilitatea de a şcoli copiii acasă (home-schooling). Atunci, n-am dat prea mare atenţie ideii. În urmă cu vreo câteva luni, cu nu mai ştiu ce ocazie, m-am lovit din nou de ea. De data aceasta am avut un motiv să fiu ceva mai receptiv. Aşa că m-am pus şi am citit cărţi şi jurnale, şi am încercat discuţii cu diverşi pe marginea subiectului. Când discuţiile se transformau în polemică (de regulă), mă situam invariabil de partea celor care găsesc nepotrivit şcolitul instituţionalizat şi deci, ca o consecinţă, în favoarea şcolitului acasă.

Mitul pasivităţii
Sunt multe argumentele care pot apare într-o astfel de polemică (posibil să revin asupra unora cu alte ocazii). Unul care m-a surprins în mod considerabil este afirmaţia --susţinută de cei care preferă şcolile aşa cum sunt ele acuma-- cum că, lăsaţi "de capul lor" (adică fără o autoritate care să le dicteze ce să facă şi ce nu) majoritatea copiilor vor alege să facă nimic. Sau ceva foarte apropiat de nimic. Exemplele invocate erau ceva de genul: "au să joace fotbal din zori şi până-n seară", "au să se uite 20 de ore/zi la filme cu pac-pac", "au să stea numai la calculator, pe Internet". Cu alte cuvinte, se afirma cu tărie că copiii nu vor arăta nici un fel de interes pentru vreo activitate din care ar putea învăţa ceva, ci vor intra într-o stare de pasivitate absolută şi perpetuă ("coach potato" îmi vine în minte). O astfel de "libertate" (i.e. aceea de a nu fi obligat să mergi la şcoală) ar duce inevitabil la crearea unor indivizi inadaptaţi social, incapabili să-şi câştige pâinea de zi cu zi, o povară pentru "clasa muncitoare/gânditoare" (care ar trebui să-i susţină prin plata unor taxe sporite).

Ei bine, mie unu' îmi pare că un astfel de argument e greşit din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, pentru că e ignorată în totalitate curiozitatea înnăscută a copiilor.

Copiii sunt curioşi şi dornici să afle cât mai multe despre lumea care-i înconjoară. Sunt activi şi caută să înţeleagă lumea în care trăiesc. E o atitudine pe care o au încă de la naştere. (Bunăoară, ai văzut vreodată un prunc ce se opreşte din plâns în momentul când aude un sunet nou? I-ai văzut privirea, iscoditoare, poate încărcată încă de lacrimi, ce pare să întrebe: "Asta ce mai e?") Şi e o atitudine care rămâne cu ei cel puţin atâta timp cât încă nu au de a face cu o instituţie creată special pentru ca să-i înveţe.

În al doilea rând, chiar presupunând că unii copii vor ajunge într-o pasă pasivă, neinteresaţi de ceea ce se petrece în jurul lor, eu unu' nu cred că asta poate să devină o stare permanentă. Poate va ţine o zi, două, zece, da' până la urmă ceva o să-l scoată din inerţie, ceva sau cineva o să-i reaprindă interesul şi pofta de viaţă. După care, nu mai trebuie decât să nu-i stăm în cale, să-l lăsăm să evolueze înspre ceea ce interesul îl poartă.

În sfârşit, faptul că unii copii tind să-şi petreacă foarte mult timp făcând o activitate oarecare (fotbal, televizor, Internet, stat la soare-n curtea casei) nu e o dovadă că respectivul copil e o cauză pierdută. În ce mă priveşte, nu mi-aş face aşa mari probleme pentru că ştiu că e ceva trecător, o "modă". După o săptămână, o lună sau un an o să-şi găsească alt hobby, o să-l consume altceva. Sunt convins că acumularea de cunoştinţe e ceva ce nu se întâmplă liniar, ci în salturi, aşa că faptul că la un moment dat un copil manifestă un interes imens pentru un domeniu sau altul l-aş vedea mai degrabă ca un lucru bun -- pentru că atunci ar învăţa o groază cu privire la ceea ce-l preocupă; când va trece la următoarea pasiune, o să înveţe altceva, şi tot aşa.

În loc de încheiere
Mai suspectez un lucru: dacă este ceva pe planeta asta care poate transforma copiii în făcători-de-nimic, atunci în mod cert ceva-ul acela e şcoala (sau părinţii; dar aceştia într-o măsură mai mică). Şi asta pentru că şcoala e cea care se interpune în curiozitatea naturală a copiilor, este cea care vine şi spune: "Nu contează ce te interesează pe tine acum; singurul lucru care contează este ceea ce am decis noi că trebuie să te intereseze." Cu aşa o atitudine poţi foarte uşor să distrugi ceea ce există, în mod natural, în copii: curiozitatea.

joi, 7 iunie 2007

Întrebări interesante; răspunsuri şi mai şi

Se pare că cineva chiar reuşeşte să convingă o mulţime de înţelepţi să-i răspundă, din când în când, la întrebările pe care le are. Ce rezultă se poate vedea acilea: Edge: The World Question Center (în limba engleză).

ps/ Şi răspunsul care m-a făcut să ajung pe situl ăsta: No More Teacher's Dirty Looks.

vineri, 1 iunie 2007

Filme documentare

N-am timp să scriu acum (poate revin); doar atât: Spirit of Baraka.

Copiii văd, copiii fac

Tocmai am văzut un scurt filmuleţ cu titlul "Children see, children do" (Copiii văd, copiii fac). (Chit că doar engleză se aude in clipul video, nu prea contează; imaginile "vorbesc" mai bine decât o pot face cuvintele.)

E genul de imagini care te fac să-ţi aminteşti că copiii învaţă foarte multe de la cei pe care-i iau de model (părinţii, adesea). Şi că e bine să te gândeşti ce fel de model vrei să fi...